blackdog

Pentru că tot sunt la modă discuţiile despre căcatul de tratat internaţional ACTA.

Dragi politicieni idioţi, dragi corporatişti îndoctrinaţi, dragi altfel de proşti şi proaste care mai sunteţi printre ei,

permiteţi-mi să nu-mi cer voie să pun drept de autor pe faptul că am să urinez, la propriu, pe tratatul vostru şi pe toate legile “lumeşti” care sunt menite să controleze un mediu virtual, un canal liber şi o lume pe care voi nu o înţelegeţi, habar nu aveţi cum funcţionează sau despre ce e.

Luna nu ţine cont de ACTA. La fel, nici noi.

Credit foto: ©NASA APOD

Dacă cineva are dreptate, în legătură cu un fenomen, idee, fapt etc. de cel puţin două ori, nu înseamnă că are dreptate de fiecare dată, cu orice ocazie. Analiza faptului  “de a avea dreptate” poate fi de cele mai multe ori subiectivă, în funcţie de prejudecăţi şi de cultura generală a fiecărui individ care face această analiză. E, în general, o capcană.

Dacă cineva care este recunoscut ca autoritate, apogeu, geniu, într-un anumit domeniu emite sfaturi, ideologii, practici, nu înseamnă că toţi trebuie să îi urmeze, să îi asculte, să îi practice, să îi venereze sfaturile, dorinţele, ideile etc. De obicei, formatorii de opinie, dar nu doar ei, sunt “a pain in the brain”.

Am observat (nu acum, recent, mai demult) un clişeu, un model folosit de mulţi, un model prin care se referă la diverse aspecte sociale sau politice ale României, temporal, împărţit în două perioade: “înainte de ’89″ şi “de după ’89″. Exemple:

1. Înainte de ’89 era un sistem comunist, fără credinţă etc. Bine, ce s-a întâmplat? Au murit necredincioşii între 31 decembrie 1989 şi 1 ianuarie 1990? Nu. Credincioşii erau şi înainte. Mai mult, mulţi jelesc sistemul, dar mai ales pe cel care a dispărut împreună cu o mână de copii şi oameni. Atât.

2. “Politica de azi suge”, “nu s-a mai întâmplat niciodată înainte de ’89″, “acesta este doar încă un exemplu despre cum decurg lucrurile în politica românească de după 1989″. În modelul simplificat, prieteni, sunt aceiaşi oameni şi acelaşi partid. Aceiaşi băieţi care ştiu multe chestii mecanic, profesori în “nşpe” ştiinţe, doctori în politici externe şi extra-externe care te pot pune la zid imediat cu nişte cunoştinţe solide (la propriu şi la figurat) şi profită de ignoranţa cu care-i hrănesc pe oameni prin diverse instrumente de propagandă subtilă.

După cum spuneam şi aici, cei care cred că  există un punct de reper ’89, după care ne orientăm în istoria acestui teritoriu, se înşală amarnic. E doar o iluzie, ca multe altele.

Poate că ’89 e doar o iluzie care a oferit o speranţă în acel moment. Acum, la 20 de ani distanţă, românilor le plac iluziile atât de mult încât şi-ar cumpăra o maşină de fabricat iluzii, ţepe etc.

Pe baza imaginii de mai sus îmi imaginez un dialog:

În noaptea trecerii dintre ani, spre 1990, Veronica şi Marcel cinstesc:

- Veronica, dragă, nu vom mai fi dihori-atei-comunişti, câh. În sfârşit! 4, 3, 2…

- Suntem un neam de creştini ortodocşi, dragă Marcel! Avem atâtea de făcut: biserici, troiţe, de plantat cruci peste tot, de redenumit spitale şi şcoli cu nume de sfinţi.

[Notă  teatrală: şi acum, în fundal, încep să cânte Scorpions]

“Take me to the magic of the moment on a glory night, where the children of tomorrow dream away in the wind of change”.

În legătură cu acest subiect:

Comunism ortodox – noua lege şi ordine de fapt, de BlindGirl

Comunismul n-a murit, de TLP