Pe uşa de culoare crem a băii văd răsărind două picături de apă din condens. Din nimic? Apoi, după ce se măresc, încep, timide, să o ia în jos pe uşă, uşor, una urmând un curs printre striaţiile lemnului vopsit şi uscat de timp, iar cealaltă urmând un alt curs.
Ambele par să aibă o destinaţie, aceeaşi destinaţie, dar observ că se îndreaptă pe căi diferite şi au mişcări distincte.
Mă gândeam – dacă aş fi avut un microscop să observ pe ce căi o iau aceste picături şi care sunt factorii care decid drumul pe care acestea îl urmează. Gravitaţia e unul din ele, apoi apar celelalte forţe şi totuşi obstacolele, adânciturile şi încreţirile din lemnul uşii, au şi ele un rol, chiar dacă nu prea pot să le observ cu ochiul liber. Drumul acesta, de sus până jos, al celor două picături era unul aleatoriu. Cu suişuri încete şi coborâşuri abrupte, cu viraje lente şi neaşteptate, cu încetiniri şi accelerări ale vitezei, una mai rapidă decât cealaltă, una mai grăbită să moară, alta mai lentă, parcă bucurându-se de şansa ce i-a fost oferită, aceea de a aluneca pe uşa vopsită demult.
Şi totuşi… ştiam unde vor sfârşi. Ştiam că va fi un punct unde se vor desprinde, vor cădea pe podea şi apoi, dacă nu vor fi şterse sau absorbite, se vor evapora.
