În aceste poezii descoperim o realitate a zilelor noastre, când explicaţiile ştiinţifice ale fenomenelor sau tehnologiilor utilizate nu sunt înţelese sau sunt combătute cu argumente stupide. Vă rog, citiţi:
Roata Morii
Stăteam pe gânduri, eu şi gloata.
La roata morii ne uitam
Şi de-n zadar ne frământam,
Că de-adevăr noi tot nu dam:
De ce să-nvârte roata?
—”Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
—Vezi scocul?”—”Văd.”—”Şi ce-i pe scoc?”
—”E apă.” —”Bun! Stă apa-n loc?”
—”Ba vine.” —”Ei, acum cioc-poc
Şi roata să-nvârteşte!”
Moraru-şi scutură luleaua
Râzând. Avea el azi ce-avea
Căci alte-dăţi când ne vedea
În jurul morii ne făcea
Primire cu nuiaua.
Eram voioşi că sta s-asculte
Şi ne spunea ce e, ce nu-i.
Dar cum era puţin năprui
Făcea ca din cioc-pocul lui
Să nu-nţelegem multe.
—”Da’ roata carului ce face?
Se-nvârte?” —”Da.” —”Ba cum, ehei!
Se-nvîrte ea de capul ei?”
—”Ba, când o-mpingi.”—”Eu ce spusei?
Se-nvârte-aşa, şi pace.
Iar-roata ici… o-mpinge apa.”
Acum noi toţi am hohotit.
Morarul ăsta e smintit:
Când vrea să doarmă pe-odihnit,
El pat îşi face grapa!
Că de-ar împinge-o, ea nebuna
S-ar năpusti, ieşind din scoc,
S-ar duce pe pârău cioc-poc—
Dar uite, roata stă pe loc
Şi totuşi umblă-ntruna.
—”Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată!
Dar cum să plece dac-o legi
De moară, mă! Nu mă-nţelegi?
Cu voi nu mântui zile-ntregi:
Ea stă, că e legată!”
Să-ţi faci acum, creştine, cruce!
Priveam cu spaimă la morar.
O legi? şi stă! Dar e-n zadar!
Şi roata doar o legi la car,
Şi ea se duce, duce!
—”Se duce roata? Bun, dar carul?
El stă pe loc ca mine-acum.
El fuge crezi? Ba nicidecum,
Fug numai roţile pe drum”—
Ei, zi: nu-i prost morarul?
Şi ne temeam să nu se bată,
Că prea l-am zăpăcit de tot.
Păi carul stă? Minciuni de-un cot!
Ba carul fuge ca netot
Cu roatele deodată!
—”Am zis că nu? Ba, fuge doară
Ei, fuge, vezi! ştiam şi noi.
De ce n-o ia la fug-apoi
Şi moara ta cătră zăvoi
Cu tot ce e prin moară?
Moraru-şi puse-n sân luleaua,
Tăcut şi grav: se pregătea
La sfat cu noi altfel să stea;
Şi ce dovadă-i trebuia
Mai bună ca nuiaua?
Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune?
Noi n-am ajuns la nici un rost.
Tu zici: —„Erai, băiete, prost,
Şi roata pentru tine-a fost
A patra dimensiune!”
Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata
Făcând aşa! Tu nu-ntâlneşti
Atâtea fapte omeneşti,
Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti
De ce se-nvârte roata?
Cuiul
Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scînduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strâmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi patule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.
Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.
Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Nici-un om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
Zice unul: “- Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.
Fizica mişcărilor lente
În universul mişcărilor lente,
cercurile-s drepte,
forţele centrifuge şi
revolta atracţiilor centripete
sunt imponderabile teoreme a unei teoretice
substituţii.
Şi definim:
Universul materiilor dense ca greutate ce este
o apăsătoare natură a vieţii,
În universul sfârşitului fuziunii, viaţa,
în forma ei mişcătoare, liniar, se deplasează
spre sine.
Energia, lumina,… căldura nu se risipeşte
să mai mişte un suflet ce
adânc s-a contemplat pe sine.
Într-un univers atât de sarac în viaţă ce palpită
repaosul este stare de fapt într-o metastabilă
visare la ce ar putea
să devină.
Mişcarea aleatoare, turbulentă, fericită… are valorile
catastrofice ale unui nou început, ale Primului Impuls
