De fiecare dată când aud cuvântul icoană, îmi aduc aminte de o întâmplare, din timpul şcolii, cu un profesor de informatică. Profesor de informatică care ştia şi ce e ală un motor de căutare şi limbaje de programare (da, se poate).
Eram la un fel de test şi nu mai reţin cum a venit vorba de selectarea unei „icoane”, adică simbolul unei scurtături de pe ecran. În clasa a opta când majoritatea mergeam la sala de calculatoare să jucăm „Mortal Kombat” sau „Age of Empires” nu prea le aveam noi cu terminologia. Proful se întoarce profund dezamăgit de ce auzise şi spune, aproximativ: „La icoană te rogi tu acasă. Chestia aia e icon”. Am rămas toţi proşti. Cum să fie icon… există aşa ceva?
Da. Nu e nici icoană şi nici iconiţă, la fel cum nici spaţiul de lucru („destopul” – corect: desktop) nu e iconostas.
Pornind de la întâmplarea de mai sus, emoticoanele sunt o nefericită corcitură între simbolurile grafice care reprezintă emoţiile (emoticonuri) şi icoane (picturi cu temă religioasă). Emoticoanele arată astfel:
Apropo, o reclamă:
