Arhive etichete: Educaţie

Siguranță rutieră: pietonii

Trecere de pietoniDupă cum spuneam în însemnarea anterioară, continui seria despre siguranța rutieră. În această însemnare voi discuta despre categoria cea mai importantă a traficului, pietonii.

Dacă ați rămas uimiți de faptul că am numit pietonii categoria cea mai importantă din trafic înseamnă că nu înțelegeți legislația rutieră și nici logică de bun simț. Totuși, anumite situații se pot remedia și, dacă putem conduce, deducem că putem citi, deci putem, într-un final, înțelege logica și legislația.

Pietonii sunt cei mai puțin vizibili în trafic, imprevizibili asupra acțiunilor pe care vor să le facă și cei mai expuși accidentelor.

De ce sunt cei mai importanți? Pentru că din seria ființe umane și pentru că automobile.

De ce sunt cei mai expuși? Pentru că aproape 2 tone de metal, la o anumită viteză, pot fi fatale. Oamenii sunt omorâți, chiar mai rău, trăiesc și rămân paralizați în diverse moduri grave. Niciunii din noi nu vrem ca aceste lucruri să se întâmple, nu? Bine, poate doar acei indivizi ai speciei umane care premeditează așa ceva.

Dar, pietonii nu sunt expuși doar pericolelor cu motoare, ci și altor pericole aleatorii: trotuare* stricate sau prost făcute, obstacole, canalizări defecte sau descoperite, bicicliști idioți, panouri publicitare ruginite sau alte elemente periculoase agățate de diverse chestii nesigure.

Continuare →

Siguranță rutieră: reflecții rutiere

Am „crescut de mic în mașină”, cum se spune. Cu basculanta ROMAN, autobuzul sau cu Dacia 1310, eram aproape în fiecare zi plimbat și, în același timp, fascinat de mașini. Am fost învățat să „învârt colacul” pe drumul de țară înainte să învăț să citesc, apoi să folosesc pedalele și să schimb vitezele, tot pe drumul de țară, după 14 ani.

Pe la 14-16 ani visam să am o mașină ca cele din „The Fast and the Furious”. Îmi pusesem chiar lumini sub bicicletă. Era (și încă e) o religie și eu n-aveam nicio idee despre implicațiile religioase sau despre orice implicație, în final. Eram ignorant, dar în același timp visam să am tot felul de sisteme de siguranță, cu airbag-uri, camere video, senzori etc. Deci, nu eram chiar atât de teribilist. Îmi construisem chiar niște camere video false, cu leduri roșii, tot felul de prostii și vise.

La 18 ani am luat permisul și… cam atât. Am fost oarecum privat de mașină pentru că am plecat la facultate, în alt oraș. Totuși, a fost un lucru bun, consider eu, și am să explic de ce.

Observând anumite lucruri de bun simț și citind de-a lungul timpului, dezvoltându-mi o opinie proprie, disjunctă de îndoctrinarea familială și a societății, am ajuns să dezvolt o anxietate față de conducerea unui automobil pe șosele din România.

Anxietatea mea este justificată și, deși o puteți considera subiectivă, cred că sunt mai mulți oameni acolo, pe șosele, care împărtășesc această anxietate, dar sunt dependenți de mașină și sunt supuși unei presiuni sociale.

Am o teamă de a conduce pe șosele din țărișoară, nu neapărat din cauza infrastructurii, cât din cauza concetățenilor „deținători de permise auto” sau doar „deținători de mașini”. Șoferii români, pe șoselele lor și a neamurilor lor, se cred tarzani în Junglă. Cei mai perspicace conducători de liane. „Șăfi” la volan și „dătători de blană”.

Mulți dintre ei abia știu trei semne de circulație, dar nu ai să îi bați niciodată la discuțiile despre cai (putere), mai ales când sunt în turmă la Mall și îți explică ei cum stă treaba. Sunt pline străzile de ei. Mulți dintre ei folosesc becurile de semnalizare doar pentru avarii. Avarii în fața caselor de amanet.

M-am săturat să stau pe margine și să ridic din umeri și aș vrea să se întâmple ceva în sensul ăsta, al siguranței rutiere. Să se întâmple ceva pe bune, nu doar „Viața are prioritate”. Analfabeții nu știu să citească „Viața are prioritate”, iar teribiliștii nu vor să o acorde. De altfel, inteligenții – burice ale Pământului – au tot felul de certitudini că nimic nu se poate întâmpla.

În fine, ideea esențială e că sunt prea mulți idioți pe șosele din România și am să încep o serie de însemnări despre acest subiect: siguranța rutieră.

Refecții rutiere

 

Despre oameni, păduri și șosele

Într-o scurtă plimbare în afara Iașului, mi-am adus aminte – cum fac în fiecare zi – că trăiesc printre gunoaie (nu neapărat la propriu).

De exemplu, în Iași, spre Bucium, dacă vrei să mergi (decent) pe jos câțiva kilometri nu prea ai cum. De ce? Pentru că „drumuri și mașini”, de aia. Să zicem că NU ai un trotuar, dar ai vilă cât mă-ta de mare, cu o curte cât aeroportul Otopeni și cu gard de marmură. Să zicem că ai Q7  și poți să iei curbele cu o sută pe oră. Să zicem că treci linie dublă continuă doar pentru că ai pula mică. Să zicem că nu îți faci grijă că pot exista alte vieți pe marginea șoselei, pentru că te doare un coi sau, eventual, simți, adânc, o mâncărime în vagin. Să zicem că ești atât de prost sau proastă încât ar trebui să te trimitem spre Soare cu tot cu mă-ta, să ardeți.

Lipsa educației civice, lipsa respectului față de alții, politica de baltă și prostia umană sunt cele mai periculoase chestii pe care trebuie să le sancționăm prin diverse mijloace.

 

Și, la pădure, evident, trebuie să găsești urme ale civilizației umane. Indivizi îndrăgostiți atât de tare încât varsă plozi după plozi să aibă cine să ducă tradiția mai departe. Mămici, nu-i așa, cu pitici, nu-i așa, care trebuiau să rămână gravide că altfel nu mai erau împlinite (de celulită și prostie) să poată să-și ducă plozii la „McDonald’s”. Tăticii, nu-i așa, când merg la pădure trebuie să sugă cel puțin un pet de Bergenbier. Generația McDonald’s. Prietenii știu de ce.

Doar ca metodă preventivă pentru viitor, liceenii și studenții ar trebui aduși la strâns gunoaie de prin păduri și de pe marginea drumurilor, iar în tot acest timp să se instaleze automate pentru prezervative peste tot, la țară și la oraș deopotrivă.

 

Nu idioților, dacă ăia vă spun că treaba aia e biodegradabilă, asta nu înseamnă că trebuie aruncată în pădure.

Pregătiți-vă! vine Cacalaureatul.

Brace yourselves, Bacalaureat is coming„Pregătiți-vă! Știrile despre Cacalaureat încep să curgă.”

Ca niște hiene flămânde, nemâncate de aproape un an, românașii cu urme de inteligență vor spectacol. La televizor, pe Cancan, pe Libertatea, în Gândul, ei vor să își justifice într-un fel că sunt mai inteligenți decât fraierii care dau un examen fără rost. „Știrile” începe deja pentru ca să este ce să mănânce și „presa”. Cum au ajuns ăștia să utilizeze zilnic Cancan? Datorită faptului că au luat bacalaureatul sau din cauza lui?

Ne izbim de proști în fiecare zi. Unii din ei sunt șefi, directori, profesori, iar alții sunt simpli angajați, taximetriști, polițiști etc. Există acești proști care vor să își confirme că există proști mai proști ca ei. Ăștia știu deja că există proști egali cu ei. Dacă există proști mai proști ca ei, înseamnă că ei sunt, de fapt, pe o treaptă mai înaltă a inteligenței. Iar, dacă acest lucru se întâmplă suficient de des, de exemplu în fiecare an, stima de sine crește direct proporțional cu timpul.

Vedeți, românii și, implicit, România nu se vor schimba curând dacă asta este strategia.

Cacalaureatul nu are niciun rost. Cacalaureatul creează prejudecăți. Cacalaureatul este doar o scuză pentru a lua mită. Cacalaureatul este corupt chiar și cu supraveghere video, supravegherea video fiind o metodă psihologică discutabilă și care ar trebui sancționată peste tot în locurile publice.

Vine perioada aceea, după ce toți uită după trei zile să spună mecanica și obligatoria „Hristos a înviat / Adevărat a înviat” și, respectiv, „Hristos s-a înălțat / Adevărat s-a înălțat”, după ce „Românii au avut talent” și după „Eurocăcațion”, când ăștia n-au ce munci și trebuie să urmărească spectacolul „Cacalaureat”, oferit în premieră intra-națională de cea mai bună entitate de scurgere de inteligență din individ: media.

Pentru corectitudine, toată lumea trebuie să dea același examen: urcați-vă în copac.

 

Nu sunt de acord cu căsătoriile gay

MireasăEști liber să faci ce vrei și să-ți faci viața cum vrei, mai ales dacă poți. Ești liber să trăiești așa cum te-ai născut. Dacă ești gay și vrei să te căsătorești, fă-o!

Dacă ați citit bine titlul, mai fiți atenți o dată: nu sunt de acord cu niciun fel de căsătorie. Eu le spun „căsătoreli”, alții nunți (termenul religios/tradițional).

„Căsătorelile” – în purul lor stil românesc – sunt evenimente de fațadă, unde doi indivizi își adună o masă de oameni pentru a celebra faptul că vor dormi în același pat și vor folosi aceeași toaletă pentru următoarea perioadă (nedefinită numeric sau calendaristic) din viață. Știu, sunt indignat că nu „mă pot realiza în viață” și invidios pe restul care au făcut deja acest pas.
„Căsătoreala” este o ipocrizie, nu un eveniment sau o trăire unică în viață. E un cerc vicios. Unii se duc la „căsătoreli” doar ca alții să vină la „căsătorelile” lor sau ale rudelor lor și viceversa. Unii doar pentru asta trăiesc – își ocupă micile vieți cu aceste mici „bucurii”. Mici roboței care copiază, de la alți mici roboței, mici progrămele.

Tu dai atât, eu dau atât.

Ca orice eveniment care merită marcat de prieteni, dușmani și rude pentru cinstea, fericirea și prosperitatea noilor „căsătorei” trebuie ca fiecare să ofere… bani (sau cadouri, dar de preferat bani).
„Mica atenție” e ca o așchie în cur pentru invitați. Oare cât să dau? Oare cât dă ăla? Dacă aia dă mai mult decât mine? – curva naibii – Le dăm și noi cât ne-au dat și ei! Dragă, eu sunt biznismen, dau cel mai mult!
În orice caz, sunt doi gagii acolo care trebuie să îndeplinească câteva cerințe: să aibă contul mare. Ăia-s nașii, de obicei „oameni serioși”. Alte condiții pe care trebuie să le îndeplinească: să fie deja căsătoriți și să nu fie divorțați, că, de… poartă ghinion.
Unul din motivele pentru care trebuie strânși bani e „căsătoreala”. Acum inversați construcția alăturată.
Celălalt motiv e băutura proastă. Continuare →