Indignarea şi revolta sunt două forţe progresive; sunt sentimente reale. E bine. Vrem libertate şi vrem altceva.

Uitându-te la infecţii ăştia de la televizor, care filmează cu cadre strânse şi exagerează şi vor evenimente violente ca să poată să se agite cu microfoanele şi să curgă banii, vezi că tot ce e serios, în esenţă, indiferent cât de restrâns ar fi grupul care protestează, se transformă în circ. Sunt oameni nemulţumiţi, indignaţi, cu diverse probleme, fără ajutor, fără speranţă etc. Aceşti oameni au ieşit să ţipe, să transmită că vor altceva, să arate că au fost frustraţi.

Chiar dacă nu ai probleme financiare sau de orice altă natură, poţi, dacă vrei, să fii solidar cu cei care suferă sau cu cei care s-au săturat de nesimţire şi neghiobie.

Există totuşi unele probleme. Probleme ca: partidişti retardaţi, partidişti fomişti, partidişti oportunişti, microfoniste idioate, moderatoare monotipiste şi directori de comunicare imbecili. Mai există probleme ca: cetățeni turmentaţi de proşti ce sunt, studenţi uşor de influenţat cu patriotism şi bravi luptători pe Facebook şi Twitter, nostalgici cu steagul găurit fără nicio logică, naţionalişti şi habotnici care distorsionează ideea etc.

Nu e vorba de dat drepturi sau de dat locuri de muncă.  E vorba despre viitor, despre bun simţ şi respect.  Bine, mulţi cetăţeni ca cei descrişi mai sus sunt nişte roboţei care repetă sintagme pe care nu le înţeleg. Îi putem numi generic: solidari sau masă de manevră.

Esenţa se pierde. Televiziunile vor cât mai mulţi oameni în stradă, cât mai mult timp, până se întâmplă ceva despre care ei să poată trăncăni şi să curgă banii. Acelaşi lucru îl încearcă şi retarzii partidişti „din opoziţie”, dar cu un alt scop. Esenţa, ideea, este despre acei oameni care doresc cu adevărat o schimbare. E despre acei oameni care s-au estompat după o zi sau două de proteste.

Continuare →