Arhive etichete: imaginaţie

Syberia de Benoît Sokal

Syberia (Hans şi Mamutul)Syberia, jocul de aventură al lui Benoît Sokal, este mai mult o poveste ce ar trebui ecranizată. Mi-ar plăcea tare mult să văd un film realizat după această poveste. Nu mă pasionează jocurile pe calculator atât de tare, dar jocul acesta m-a atras mai mult prin această poveste pe care o are la bază.

Povestea creată de Benoît Sokal este fascinantă. Jocul poate fi considerat unul pentru copii, dar există foarte multe situaţii în care îţi este pusă la încercare inteligenţa şi logica, la modul cel mai serios, şi mă îndoiesc că un adult cu inteligenţă mediocră ar putea scăpa foarte simplu din puzzle-ul la care este supus.

Kate WalkerPersonajul principal în această poveste este Kate Walker, o avocată din SUA, New York. Kate este trimisă de o celebră firmă de avocatură în Europa pentru a achiziţiona o fabrică de confecţionat jucării. În momentul când află că proprietara fabricii, Anna Voralberg, tocmai a decedat, iar noul proprietar al fabricii este fratele ei, Hans Voralberg, un fel de mit printre oamenii din acel sat, lui Kate nu îi rămâne decât să pornească în căutarea necunoscutului Hans.

Povestea este foarte bogată în elemente mecanice şi descoperiri uluitoare. În prima parte a poveştii elementele cheie sunt automatonii(un fel de roboţi mecanici, autonomi de curent electric), profesori, o universitate de ştiinţe naturale, un specialist în paleontologie, un paznic care era ameninţat de duşmani închipuiţi, diverse specii de păsări, un tren mecanic, un conductor foarte strict şi serios, comunişti, ruine comuniste, o atmosferă încărcată şi dezolantă, un pilot rus, beţiv, ce se visează cosmonaut, o rampă de lansare, un fel de zepelin, o pensiune de refacere, o soprană şi în sfârşitul primei părţi, Kate îl găseşte pe Hans Voralberg. În cea de-a doua parte a poveştii, elementele cheie sunt comuniştii, o mănăstire cu călugări ortodocşi, un patriarh care ţinea şi pe post de doctor-vindecător, scepticism cât cuprinde, o escapadă extremă de la mănăstire, un drum lung şi anevoios către un ţinut îndepărtat, plin de peripeţii şi de hoţi, un urs înfometat, din nou cosmonautul visător este prăbuşit şi o ajută pe Kate să îşi continue drumul spre ţinutul îndepărtat al youkolilor şi al mamuţilor.

Partea a doua se încheie fabulos, dar dacă vă interesează povestea va trebui să jucaţi acest joc.

Deşi acţiunea se petrece în locuri fictive, o transpunere pe harta reală ar arăta astfel: Franţa, Germania, Polonia, Belarus şi Rusia.

Syberia este numele unei insule fictive şi destinaţia finală în care trebuie să ajungă personajele.

Povestea aceasta bate mituri, deşi este bazată pe un joc al minţii umane, al imaginaţiei şi este plină de scepticism şi de aventură. O aventură către necunoscut, dar cu o dorinţă puternică de a descoperi şi de a îndeplini visul unui bătrânel aparent nebun. Benoît Sokal este genial.

Până în prezent (anul 2009), cei de la Microïds au scos două părţi ale poveştii, Syberia I (2002) şi Syberia II (2004). Partea a III-a este programată să apară în iunie 2010.

Eu aştept ca în viitor să se gândească cineva să pună această poveste pe peliculă să o putem urmări din altă perspectivă. Cu siguranţă ar fi un film interesant.

O dâră de imaginaţie

PicăturăPe uşa de culoare crem a băii văd răsărind două picături de apă din condens. Din nimic? Apoi, după ce se măresc, încep, timide, să o ia în jos pe uşă, uşor, una urmând un curs printre striaţiile lemnului vopsit şi uscat de timp, iar cealaltă urmând un alt curs.

Ambele par să aibă o destinaţie, aceeaşi destinaţie, dar observ că se îndreaptă pe căi diferite şi au mişcări distincte.

Mă gândeam – dacă aş fi avut un microscop să observ pe ce căi o iau aceste picături şi care sunt factorii care decid drumul pe care acestea îl urmează. Gravitaţia e unul din ele, apoi apar celelalte forţe şi totuşi obstacolele, adânciturile şi încreţirile din lemnul uşii, au şi ele un rol, chiar dacă nu prea pot să le observ cu ochiul liber. Drumul acesta, de sus până jos, al celor două picături era unul aleatoriu. Cu suişuri încete şi coborâşuri abrupte, cu viraje lente şi neaşteptate, cu încetiniri şi accelerări ale vitezei, una mai rapidă decât cealaltă, una mai grăbită să moară, alta mai lentă, parcă bucurându-se de şansa ce i-a fost oferită, aceea de a aluneca pe uşa vopsită demult.

Şi totuşi… ştiam unde vor sfârşi. Ştiam că va fi un punct unde se vor desprinde, vor cădea pe podea şi apoi, dacă nu vor fi şterse sau absorbite, se vor evapora.